Rutină

Dorm, mănânc, muncesc. La fel ca acum 20 de ani, ca acum trei zile, cum voi face și azi. Din când în când, mă opresc și-mi spun că n-are sens, că orice aș face rezultatul va fi același. Somnul, mâncarea, munca… la ce bun? Muncesc ca să am ce mânca, mănânc pentru a putea munci. Între cele două activități, dorm. Unde-i sensul? Nu există sau l-am pierdut eu?

E luni. O zi din săptămână, prima zi. Dorm mult și prost. Schimbările mă sperie, dintotdeauna m-au speriat, iar somnul mi-e ca un refugiu, deși nu îndepărtează teama. Dimpotrivă. O amplifică, îi dă conotații la care nu m-aș fi gândit. Mă trezesc și plec la muncă, chiar dacă mai am ore întregi la dispoziție. Pe drum îmi amintesc: n-am mâncat. Am un pachet de biscuiți în geantă. Il desfac și mănânc. Văd firmiturile, cad dizgrațioase pe tricoul negru dar nu le scutur. La ce bun? Vor cădea singure, nu-i nevoie să le arunc eu. Întotdeauna firmiturile cad. Ai văzut pe cineva adunând firmituri? Eu da. Păsările acelea mici, despre care nimeni nu prea știe nimic. A, și mai sunt și porumbeii. Păsările alea sunt cele care ar trebui să se bucure că mi-am amintit de pachetul meu cu biscuiți fărâmicioși. Dar, ca bucuria să le aducă și sațietate, ar trebui ca eu să-mi scutur firmiturile de pe tricou. De ce le-aș bucura? Le sunt datoare? Nu-mi era foame dar mănânc. Așa trebuie. Da, știu, și ele trebuie să mănânce. Dar de ce din biscuiții mei?

Nu, nu s-a terminat ziua doar pentru că am mâncat trei biscuiți. Și nici viața n-a căpătat alt sens. Tot în drum spre muncă sunt, mă cheamă la fel, firmiturile au căzut. Aș vrea să dorm. Nu prea am cum, ar însemna să mă opresc, să mă așez, să închid ochii. Și-ar mai însemna că-s pregătit, eu, omul, să visez. Nu-s. La ce bun? Nu-mi pot alege visele. Nu pot alege nici pasărea care va aduna firmiturile. Nu pot, pentru că toate sunt la fel. Nu le pot distinge. Sunt gri. Vin neanunțate și pleacă la fel. Ciugulesc ce-ai scăpat, ce ți-a scăpat, ce nu ai mai vrut, ce-ai vrut, ce-ai lăsat neacoperit. Te trezești că acolo unde erau firmituri e… nimic. Nu-ți mai pasă. Și-ți aduci aminte că mergi spre muncă, ca mai apoi să poți dormi. Între timp, poate mai mănânci ceva. Trebuie să mănânci, hrana nu e opțională. Nici visele, orice culoare ar avea ele.

E tot luni. O zi din săptămână. Nu știu care săptămână. Nu vreau să știu. La ce bun?

Anunțuri

4 comentarii

  1. Comentatorule, am avut impresia că te uiţi la mine şi scrii ce vezi. Stau cu ochii semideschişi din cauza somnului şi ronţăi biscuiţi. Da, la muncă sunt…

    1. Aham, deci tu erai… 🙂 Îmi dai şi mie un biscuite?

      1. Siiigur că da! Am păstrat doi 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: